Dumnezeu doreşte ca noi să ne dăm seama că nu-l glorificăm…
November 24, 2009 by Cosmin Pascu
Filed under Biserica, Bloguri, De la cititori, Informatie, Ucenicie
„ Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi.” (Prov. 16,32)
Cel încet la mânie şi-a înfrânt eul – cel mai mare duşman cu care omul trebuie să se confrunte. Cea mai mare dovadă a caracterului nobil al unui creştin este stăpânirea de sine. Cel care poate rămâne neclintit în mijlocul furtunii nedreptăţii este unul dintre eroii lui Dumnezeu.
Stăpânirea de sine înseamnă a ţine eul sub control, a ne împotrivi răului, a stabili fiecare cuvânt şi faptă după marele standard al neprihănirii lui Dumnezeu. Cel care a învăţat să se stăpânească se va ridica deasupra dispreţului, refuzurilor şi neplăcerilor cu care ne confruntăm zilnic, şi ele nu îi vor mai umbri spiritul. Scopul lui Dumnezeu este acela ca puterea nobilă a raţiunii sfinţite, controlate de harul divin, să fie stăpână în viaţa fiinţelor umane. Cel care este stăpân pe sine deţine această putere.
În copilărie şi în tinereţe, caracterul este cel mai uşor de modelat. Puterea autocontrolului trebuie dobândită în această perioadă. La gura sobei şi în jurul mesei este exercitată o anumită influenţă ale cărei rezultate sunt la fel de durabile ca veşnicia. Mai mult decât în cazul însuşirilor înnăscute, obiceiurile dobândite în primii ani vor decide dacă omul va fi biruitor în lupta vieţii sau dacă va fi înfrânt.
Referitor la folosirea cuvintelor, probabil că cea mai întâlnită eroare a adulţilor şi tinerilor este aceea de a trece cu vederea vorbirea pripită şi nerăbdătoare. Ei consideră că este suficient să se dezvinovăţească astfel: „Mi-a luat-o gura pe dinainte şi nu am vrut să spun asta”. Însă Cuvântul lui Dumnezeu nu tratează acest fel de vorbire cu uşurătate….
Cea mai mare parte a neplăcerilor vieţii, durerile, supărările se datorează firii nestăpânite. Într-o clipă, din cauza unor cuvinte pripite, pătimaşe şi nepăsătoare, se poate provoca un rău pe care o viaţă întreagă de pocăinţă nu îl poate repara. O, câte inimi sunt zdrobite, câţi prieteni se înstrăinează, câte vieţi ajung la ruină din cauza cuvintelor aspre şi pripite, rostite de cei care ar fi putut să aducă ajutor şi vindecare!
Munca peste măsură duce uneori la pierderea autocontrolului. însă Domnul nu inspiră niciodată acţiunile grăbite şi complicate. Mulţi îşi adună poveri pe care Tatăl ceresc îndurător nu li le-a încredinţat. Datorii pe care El nu li le-a dat se succed într-o goană sălbatică. Dumnezeu doreşte ca noi să ne dăm seama că nu-l glorificăm Numele atunci când luăm pe umerii noştri atât de multe poveri, încât ajungem la suprasolicitare, la epuizare sufletească şi intelectuală, iritaţi, agitaţi şi certăreţi. Trebuie să împlinim numai responsabilităţile pe care ni le dă Domnul, având încredere în El şi păstrându-ne, în acest fel, inima curată, plăcută şi înţelegătoare.
